RÎNDURI ELEGIACE ELIZA BOTEZATU
Înmatriculat în 1981, cînd Eliza Botezatu nu mai era în Facultate, Domnia Sa fiind angajată – deja de cîțiva ani – a Institutului de Filologie al AȘM, înregistram doar ecoul perioadei bălțene a Profesoarei, faima căreia înflorea zi de zi în cuvintele foștilor discipoli (Gheorghe Popa, Zinaida Tărîță ș.a.), care îi prețuiau erudiția, capacitatea de improvizație, exigența și, indiscutabil, lirismul…
Am văzut-o (dincolo de fotografiile din ziare) pe coridoarele Facultății abia în primăvara lui… 1984 (!), cînd, sosită pentru un curs de „Compunere în școală”, la anul II, nu s-a reținut decît cîteva zile, fiind… înlocuită (aproape misterios) în orar de … altcineva. Chiar cu numai atîta, legenda se reîmprospăta, imaginea Elizei Botezatu revenind pentru alți ani în circuitul viu al folclorului studențesc. Eliza Botezatu a fost (din vorbele Raisei Leahu, de această dată, pentru că anul ei era cel care avusese norocul celor cîtorva ore de „compunere”) ceea ce unii numesc un profesor de vocație. Mișcîndu-se liber în spațiul ideilor teoretice și al textelor literare, profesoara își rostea vorbele cu gravitate și cu o precizie mereu calculată, nelipsită însă de observații tonice sau ironice.
Așa cum n-o cunoșteam decît din scris (era, în acei ani, între cei mai productivi critici basarabeni ai momentului, iar ca autoare de monografii chiar nu avea concurenți), din „Poezia meditativă” sau „Poemul moldovenesc contemporan”, pe care le citisem, cum s-ar spune, de bună voie și nesilit de nimeni, într-o pauză am întrebat-o pe Doamna Valentina Enciu, dacă Doamna Eliza Botezatu va ține vreun curs și la anul III. Fără a-mi răspunde, Doamna Enciu îmi făcu semn să intru în Catedră… prezentîndu-mă (prea brusc, pentru a nu mă fîstîci ) Profesoarei, care se odihnea solitară, privind cerul sau numai vîrfurile clătinîndu-se ale brazilor și păltinașilor din fața Corpului 3 la Filologiei. Am schimbat un salut și cîteva cuvinte… reîntîlnindu-ne, peste ani, în varii (nu multe) împrejurări, inclusiv la o mare forfotă scriitoricească, unde am petrecut de minune 2-3 ore de spirit critic aproape clandestin față cu elanurile oratorilor, împărțind și-un pachețel de bomboane, ca să mai îndulcim ceva din amarul diagnozelor sau acreala perspectivelor desenate cu atîta vervă în văzduhul din jurul tribunei…
Am știut ambii, de foarte devreme, că în nuanțe nu ne vom apropia prea mult pozițiile, fiecare rămînînd, în fond, pe reduta sa, pentru a-și apăra credințele și căutările, nostalgiile sau aspirațiile, chiar dacă ne-am citit, reciproc, trimițîndu-ne cărțile nou-apărute și dîndu-ne semne de prețuire și solidaritate umană. Fiind din generația Mamei, am citit-o mereu pe Eliza Botezatu cu acea înțelegere pe care o poți avea doar față de cei cărora le cunoști Destinul, participînd afectiv la tot ceea ce a însemnat pentru ei neliniște și suferință, împlinire sau nedumerire.
Aș fi vrut să fiu mîine la Dereneu, pentru a-i aduce omagii unei Profesoare care a marcat destinele a mii de filologi, pentru a-i spune (în gînd) că edificiul sufletesc la care a muncit ani de zile nu e părăsit, că meșterii pe care i-a format țin condeiele și pixelii în preajmă și că tot ceea ce nu izbutește să înfăptuiască o generație rămîne și de aici încolo în grija continuatorilor… Voi păstra (împreună cu doctoranzii) un moment de reculegere, depunînd două flori la bustul lui Alecu Russo, care stă în fața Corpului 3 al USARB și ca o mărturie a faptului că pe-aici au trecut niște Oameni, lăsîndu-ne un Mesaj…
Ne vei lipsi, Stimată Doamnă Profesor Eliza Botezatu!
Distribuie acest articol